STUDII DE CULTURĂ ŞI CIVILIZAŢIE EVREIASCĂ

IUDAICA –

STUDII DE CULTURĂ ŞI CIVILIZAŢIE EVREIASCĂ

Această lucrare va prezenta o serie de studii de cultură şi civilizaţie evreiască. Din punct de vedere temporal, ne vom focaliza pe perioada dintre chemarea lui Avram (cca. anii 2.000 î.e.n.) şi anul 135 e.n. când, în urma războiului purtat de Şimeon bar-Kochba împotriva romanilor, cetatea Ierusalim a fost distrusă, iar evreii au fost dispersaţi printre popoare.
Vom examina următoarele aspecte ale vieţii cotidiene evreieşti:

 Naşterea, denumirea (şi circumcizia), familia şi genealogia, copilăria, adolescenţa, logodna, căsătoria, moartea şi riturile funerare;
 Hrana şi bucătăria;
 Îmbrăcămintea şi machiajul;
 Activităţile casnice şi profesiile;
 Habitatul: locuinţele, arhitectura, mobilierul;
 Viaţa rurală şi cea urbană;
 Ritualurile, festivităţile şi praznicele;
 Ospitalitatea;
 Instituţiile educative: şcoala, sinagoga, Templul, Sanhedrinul;
 Societatea şi guvernanţa.
Să purcedem la drum!

„CREŞTEŢI ŞI ÎNMULŢIŢI-VĂ…!” –

SARCINA, NAŞTEREA, STERILITATEA
ŞI RÂNDUIELILE LOR
ÎN IUDAISMUL VREMURILOR BIBLICE

În această primă lucrare vom trata perioada de sarcină și naşterea copiilor în cadrul familiilor evreieşti în vremurile biblice, precum şi rânduielile care trebuiau îndeplinite cu aceste ocazii: anunţarea tatălui, a celorlalţi membri ai familiei şi a apropiaţilor acesteia, precum şi atribuirea numelor.

Prevederi pentru perioada de sarcină
Când vorbim despre societatea evreiască din vremurile biblice, trebuie să amintim un fapt care este bine cunoscut celor pasionaţi de studierea acesteia: evreii valorizau la cote maxime viaţa umană; acest fapt este vizibil nu numai din legislaţia mozaică, ci şi din practica de fiecare zi. În consecinţă, nu este de mirare că evreicele gravide erau sfătuite să se ferească de tot ceea ce ar fi putut afecta sănătatea lor şi a feţilor lor. Astfel, ele evitau băile prea calde, consumul de verdeţuri sau de hrană sărată şi aici nu este vorba despre tabuuri pe care le-ar putea studia antropologia sau etnologia, ci de prevederi practice, care aveau menirea de a prezerva sănătatea în general şi sarcina în special.
Cu privire la sarcină şi la dezvoltarea fetusului, David, regele-psalmist, ne dezvăluie că ea nu era rezultatul unei simple copulări, ci mai ales un cadou dumnezeiesc, dar nici aportul uman nu era deloc ignorat:

13 Tu mi-ai întocmit rărunchii; Tu m-ai ţesut în pântecele mamei mele.
14 Te laud că sunt o făptură atât de minunată – minunate sunt lucrările Tale! – şi sufletul meu ştie foarte bine aceasta.
15 Oasele mele nu erau ascunse de Tine când am fost făcut într-un loc ascuns, când am fost ţesut în adâncimile pământului.
16 Când eram doar un plod fără chip, ochii Tăi mă vedeau, iar în cartea Ta erau scrise toate zilele care mi-au fost hotărâte mai înainte să existe vreuna din ele.
Psalmii, 139:13-16.

Naşterea unui copil evreu, o bucurie cu faţete multiple
În vremurile biblice, naşterea unui copil în cadrul familiilor evreieşti inducea mai multe sentimente, printre care prevala o bucurie care avea faţete multiple. Prima faţetă a bucuriei era determinată de conştientizarea faptul că au fost împlinite câteva rostiri biblice; a doua era marele eveniment al venirii pe lume a unui pui de om, motiv de încântare a familiei şi a celor apropiaţi ei; iar a treia reflecta convingerea că oamenii pot „supravieţui” după moarte dacă au copii care să le ducă mai departe numele şi amintirea. Acum, desigur că, pentru evreii trăitori în acele vremuri, aceste faţete alcătuiau un întreg.
Să examinăm, aşadar, prima dintre faţetele bucuriei menţionate mai sus, cea a rostirilor biblice despre naştere.
Prima poruncă pe care Sfintele Scripturi o menţionează ca fiind adresată de Dumnezeu oamenilor apare în Genesa, 1:28:

Dumnezeu i-a binecuvântat şi Dumnezeu le-a zis: „Creşteţi, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul şi supuneţi-l; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului şi peste orice vieţuitoare care se mişcă pe pământ.”

Acest imperativ nu este numai o poruncă, ci şi un privilegiu şi o binecuvântare, şi în Biblie există mai multe istorioare legate de dorinţa de a îndeplini directiva aceasta. Atitudinea cuplurilor evreieşti era una de genul: „Vrem copii, cât mai mulţi copii, numeroşi şi sănătoşi, care să fie lângă noi când îmbătrânim, cărora să le lăsăm moştenire bunurile noastre şi să ne ducă numele mai departe”, şi chiar cartea inaugurală a Bibliei, Genesa, descrie avatarurile bătrânului Avraham şi vârstnica sa soţie, Sarah, până când s-a născut Iţhaq, „fiul promisiunii” , sau încercările prin care trec Iacov şi Rahela până ce vor avea copii.
Evreii considerau că aducerea pe lume a unui copil este un cadou dăruit lor de Dumnezeu. Astfel, versetul 3 din Psalmul 127 spune: „Fiii sunt o moştenire de la Domnul, rodul pântecelui este o răsplată” , iar următorul verset îi încredinţa pe evrei că fiii făcuţi în tinereţe sunt „ca săgeţile în mâna unui viteaz.”
Următorul psalm, 128, înfăţişează o frumoasă metaforă în care soţia care a adus pe lume mulţi copii este asemenea unei „viţe roditoare”, iar copiii înşişi sunt „ca lăstarii de măslin împrejurul mesei”.
Acum se ridică întrebarea cum se desfăşura concret o naştere? Deşi, desigur, toate cazurile de naştere difereau între ele, există, totuşi, un set de acţiuni şi rânduieli comune acestora.
Nu se cunoaşte precis dacă femeia care urma să nască adopta o poziţie ghemuită sau se culca în pat. În cartea Exodul, 1:16, se vorbeşte despre un obnayim, un anumit „scaun” de naştere, probabil de piatră, dar lipseşte orice altă descriere a formei sale şi nici nu există dovezi că un asemenea scaun exista în fiecare aşezare a evreilor, la îndemâna femeilor care urmau să nască.
În general, la naştere femeia era asistată de o moaşă experimentată, dar existau şi cazuri când femeia avea o naştere prematură sau departe de casă, şi atunci înfrunta singură această încercare extrem de dureroasă.
Cum îşi explicau evreii durerile nașterii? Explicaţia pe care ei o dădeau acestor dureri era extrasă din cartea primordiilor, Genesa. După căderea în păcat a cuplului primordial Adam şi Eva, Dumnezeu a rostit câteva blesteme, printre care unul şi la adresa femeii:

Femeii i-a zis: „Îţi voi mări mult durerile naşterii; în durere vei naşte copii. Dorinţa ta va fi pentru soţul tău, iar el va stăpâni peste tine. “
Genesa, 3:16.

Aşadar, sarcina prelungită şi adesea riscantă a femeii, precum şi durerile naşterii erau consecinţa căderii în păcat şi a blestemului dumnezeiesc rostit cu ocazia acelui eveniment nefast.
Şi, într-adevăr, după cum spun M.C. Tenney, J.I. Packer şi W. White, „durerile naşterii şi strigătele unei femei pe cale să nască erau frecvente într-un sat evreiesc”. Într-o perioadă în care nu existau analgezice, aceste dureri erau grozave şi unii dintre marii profeţi, de genul lui Isaia şi Ieremia, le-au preluat şi întrebuinţat în descrierea unor vremuri de dureri intense:

17 Ca o femeie însărcinată şi gata să nască, care se zvârcoleşte şi ţipă în durerile ei, aşa eram noi înaintea Ta, DOAMNE.
18 Am purtat în pântece copii, ne-am zvârcolit în dureri, dar am născut vânt. Mântuirea n-am adus-o pe pământ şi nu i-am născut pe locuitorii lumii.
Isaia, 26:17,18.

Aud nişte strigăte ca ale unei femei în chinurile naşterii, strigăte ale unei femei care naşte pentru prima oară. Este glasul fiicei Sionului care răsuflă greu şi îşi întinde mâinile, zicând: „Vai de mine! Mi-e sufletul sleit din cauza ucigaşilor!“
Ieremia, 4:31.

Mai sus am amintit de moaşe; ele erau femei cu experienţă, care ştiau ce tip de asistenţă era necesar, nu doar pentru că în cea mai mare parte a cazurilor ele însele erau mame, şi încă multipare, dar şi pentru că asistaseră la multe naşteri în decursul vieţii. În plus, dată fiind valoarea pe care Biblia evreiască o acordă fiecărei fiinţe umane, este de presupus că ele procedau la tot ceea ce era necesar pentru a salva atât viaţa mamei, cât şi a pruncului, şi aici nu ne referim numai la sfaturile pe care o moaşă i le dădea femeii care năştea, ci şi la încurajările şi consolarea pe care le aducea prin vorbe. Astfel, atât în Genesa 35:17, cât şi în I Samuel, 4:20, moaşa spune femeii care se afla în durerile naşterii ,,Nu te teme, căci (…) ai un fiu!”
În altă ordine de idei, aceste două versete biblice mai au în comun încă două fapte: ambele mame au mai apucat să dea nume bebeluşilor, iar apoi au murit din cauza unor complicaţii. Genesa, 38:28, înfăţişează naşterea unui prunc care produce mamei sale o ruptură atât de semnificativă încât i se pune numele Pereţ, „Ruptură”, „Spărtură”.
În cazul în care se năşteau gemeni, moaşa avea ca însărcinare şi desemnarea primului şi celui de-al doilea născut, fapt important pentru stabilirea primogeniturii, cu tot ce presupunea acest statut.
Să vedem puţin care era tratamentul aplicat nou-născutului. Autorii americani sus-amintiţi scriu:

În epoca biblică, bebeluşul nu-şi începea viaţa într-un mediu spi¬talicesc steril. El se năştea în general în casă, în condiţii sanitare pre¬care. Uneori se năştea pe pământ, sau în aceeaşi încăpere cu animale¬le. Apa întrebuinţată pentru a-1 curaţi era adesea poluată, iar ceea ce se folosea în chip de scutece era spălat în această apă impură. Muşte purtătoare de boli şi alte insecte zburau prin jur. Se poate presupune că grajdul în care S-a născut Isus nu era mai rău decât anumite case din Betleem.

Desigur că în asemenea medii mortalitatea infantilă era foarte ridicată, atingând chiar 90% din cazuri , aşa că, după ce tăia şi înnoda cordonul ombilical, moaşa executa anumite proceduri care se presupunea că măresc şansele de supravieţuire ale nou-născutului: concret, ea lua bebeluşul, îl îmbăia apoi îi freca trupul cu sare şi cu ulei , după care îl înfăşa strâns peste scutece, îl dădea mamei şi o sfătuia să repete procedura tot la şapte zile până ce copilul îm¬plinea 40 de zile. Înfăşurarea strânsă cu feşi înguste de 10-12 centimetri şi lungi de 5-6 metri se făcea datorită convingerii existente că în acest fel membrele copilaşului vor creşte drepte şi viguroase.
Ultima acţiune pe care o mai făcea moaşa era aceea de a anunţa tatăl despre naşterea bebeluşului său, dacă acesta era la lucru , precum şi vecinii familiei. Pentru părinţii israeliţi, vestea naşterii unui copil era o realmente o „bună-vestire”.
Ajunşi în acest punct, trebuie să precizăm că, deşi o familie evreiască se bucura de venirea în lume a bebeluşilor, totuşi naşterea băieţilor era mai de dorit decât a fetelor , datorită motivelor economic şi militar. Mai concret, băieţii urmau să rămână în casă, să muncească din greu – ceea ce, mai ales pentru o societate agrară, era un fapt semnificativ – urmau să aducă soţii şi să aibă copii care vor spori averea familiei şi, în plus, în vremuri zbuciumate, „omul care-şi umpluse tolba de săgeţi cu fii şi avea vorbe cu vrăjmaşii săi la poartă urma să nu fie dat de ruşine”, pentru a parafraza Psalmii, 127:5.
În ceea ce le priveşte pe fete, ele rămâneau în casă doar până la măritiş, ajutând cu ce se putea, după care taţii lor primeau forma de compensare denumită mohar, despre care vom avea ocazia să vorbim mai târziu.

Numirea bebeluşului
Sfintele Scripturi nu precizează în ce moment sau în ce zi trebuia ca bebeluşului să i se dea nume. Mai sus am văzut că cele două mame muribunde au apucat să dea nume copiilor chiar în ziua naşterii micuţilor , dar în timpurile celui de-al doilea Templu sau, mai concret, în perioada Noului Testament, copilului i se dădea numele în ziua a opta, atunci când băieţeii erau circumcişi .
Important în actul denumirii bebeluşului nu era atât ziua când i se dădea un nume, ci semnificaţia pe care o avea numele respectiv. Tradiţia evreiască considera că atribuirea unui nume, actul denumirii, are o valoare esenţială, şi cunoscând numele unei persoane cunoşti esenţa sa, sau măcar atributele sale caracteristice. Genesa, 2:19,20, ne revelează faptul că primul lucru săvârşit de Adam a fost acela de a da nume păsărilor şi animalelor create de Atoate-ziditorul, iar în următorul capitol omul dă nume şi soţiei sale: ea nu mai este işah, „femeie”, ci devine Chavah sau Eva, „Cauzatoarea vieţii”. „Majoritatea numelor din Biblie sunt teoforice, adică se adăuga un nume divin unui substantiv sau unui verb pentru a face o propoziţie completă” , ne asigură autorii americani sus-menţionaţi. Astfel, se dădeau adesea nume care conţineau particula Yah (Obadiyah, Adoniyah, Yehoşua, românizat Iosua) sau El: Israel, Michael, Daniel etc. Eliyah, care, românizat, este Ilie, care semnifică „Dumnezeul meu este Yah (DOMNUL)” este un nume care conţine două particule care desemnează Divinitatea.
Cu certitudine, alegerea numelor pentru copii nu era limitată de posibilităţile de a introduce în ele particulele Yah sau El, ci această alegere era determinată şi de circumstanţele în care avusese loc zămislirea sau naşterea. Astfel, Iţhaq, „Râset”, primeşte nume datorită râsetului mamei sale, Şimeon „aude”, Levi „alipeşte”, iar Yosef, „Adaos”, dezvăluie dorinţa mamei sale de a mai avea copii.
Alte evreice aleg nume preluate din natură: Deborah ar putea indica dorinţa mamei de a avea o fiică activă ca o albină, Tamar trimite spre palmier, iar profetul Iona aminteşte de porumbel.
Mai merită precizat aici că numele date copiilor evrei erau unice, ele nu repetau numele vreunui bunic decedat. Genealogiile biblice, care pot fi studiate cu câştig egal de către ştiinţele auxiliare ale istoriei, de către antropologie şi teologie, arată că, de pildă, în arborele genealogic al regelui David, „iubitul”, nici unul din cei 21 de regi ai lui Iuda nu are un nume pe care să-l fi avut vreun strămoş de-al său.
În ceea ce priveşte numele copilului, acesta era ales, în general, de unul dintre cei doi părinţi, dar şi rude sau apropiaţi ai familiei puteau veni cu sugestii.
Ce se întâmpla atunci când un nume era mai „la modă” decât altele şi era atribuit mai multor copii. O lectură a Bibliei evreieşti ne arată că cel puţin o duzină de bărbaţi menţionaţi se numeau Obadia, „Slujitor al lui Yah”. Cum puteau fi aceştia distinşi între ei?…
Poate că aceasta ar fi fost o problemă pentru individualismul postmodernist, dar nu pentru iudaismul antic, care valoriza familia la cote maxime şi în moduri pe care civilizaţia euroatlantică pare să le fi dat uitării. Astfel, nu exista un Obadia care să vieţuiască singur, ci exista un Obadia care era membru într-o familie, un Obadia care era fiu al unui tată integrat în comunitate şi cunoscut de aceasta. De-aceea, copilul era Obadia ben Daniel, de exemplu, adică Obadia, fiul lui Daniel. Aruncând o privire în Cartea Întâi a Regilor, versetul 8 din capitolul 22, vedem, de pildă, că profetul Mica era Micaiah ben Imlah, unde ben semnifică „fiu”.
Şi, în sfârşit, uneori oamenii erau distinşi după numele aşezării din care proveneau; astfel, tatăl lui David era cunoscut drept „Isai, betleemitul” (I Samuel, l6:l), iar gigantul pe care l-a omorât David era „Goliat din Gat” (I Samuel, l7:4).

Despre cuplurile sterile
După cum am scris mai sus, ultima faţetă a bucuriei aduse în mijlocul familiei evreieşti de naşterea unui copil erau şlefuită de convingerea că, având copii care să le ducă mai departe numele şi amintirea, părinţii săi vor „supravieţui” după moarte. Dar cum stăteau lucrurile dacă un cuplu nu avea copii? Ce imagine aveau despre sine, despre viaţă, cum considerau că îi vede Dumnezeu şi cum îi vedeau ceilalţi? Fundamentul tuturor răspunsurilor care vor fi date acestor întrebări este prezentat într-o frază percutantă: israeliţii vremurilor biblice aveau convingerea că YHWH, Zeul suprem, Se implică activ în toate treburile omeneşti şi binecuvântează femeile ascultătoare de El cu mulţi copii şi invers, blestemă femeile neascultătoare de El cu sterilitate.
Indubitabil, pentru cititorii contemporani această afirmaţie este dură; cu toate acestea, rolul pe care ni-l asumăm în acest demers nu este acela de a îndulci concepţiile susţinute în acele vremuri, ci acela de a încerca să aruncăm o punte peste spaţiu, timp şi cultură, în aşa fel încât cititorii de acum şi de aici să înţeleagă concepţiile de atunci şi de acolo în cadrul lor şi cât mai obiectiv.
Nutrind convingerea de mai sus, evreii nu se sforţau să justifice acțiunile lui Dumnezeu şi să elaboreze vreo teodicee, dar, după cum vom vedea mai târziu, îşi dădeau toate silinţele să schimbe starea de lucruri.
Într-un cuplu lipsit de copii, frământările care încercau sufletele celor doi erau multiple. Mai întâi de toate, se credea că soţia era cea care ar fi neroditoare şi incapabilă de a naşte un fiu pentru soţul ei, şi dacă Dumnezeu binecuvânta credincioşia faţă de El cu progenituri şi pedepsea păcatul cu sterilitate, atunci sufletul soţiei se chinuia, ea fiind „suspectă din punct de vedere spiri¬tual, dezonorată din punct de vedere social şi deprimată din punct de vedere psihologic.”
Pe deasupra profundei mâhniri a soţiei, existau şi alte gânduri torţionare: cuplul cugeta la perspectiva unei vieţi de infertilitate, la o îmbătrânire lipsită de culoarea și sprijinul acordat de un copil, la inexistenţa unui moştenitor căruia să-i fie transmise bunurile şi averile familiei și la absenţa unor urmaşi. Ultima perspectivă, și poate cea mai întunecată, este transpunerea în formă negativă a afirmaţiei făcute mai sus că, având copii care să le ducă mai departe numele şi amintirea, părinţii săi vor „supravieţui” după moarte, transpunere care rezultă că absenţa copiilor într-o familie, cauzată de sterilitate, urma să ducă la stingerea numelui şi alunecarea familiei în uitare; or, din cele mai vechi timpuri atât evreii , cât şi populaţiile înconjurătoare priveau această stingere a numelui ca fiind un adevărat dezastru.
Astfel, redăm mai jos câteva rostiri biblice exemplificative pentru groaza indusă de ideea stingerii numelui şi ştergerea amintirii oamenilor din lume:

18 Să nu existe printre voi nici un bărbat sau femeie, nici un clan şi nici o seminţie a căror inimă să se întoarcă astăzi de la Domnul, Dumnezeul nostru, ducându-se să slujească zeilor acestor neamuri. Să nu existe la voi nici o rădăcină care produce otravă sau amărăciune.
19 Dacă cineva care a auzit cuvintele acestui jurământ, va invoca o binecuvântare asupra lui însuşi, zicând în inima lui: „Voi avea pace, chiar dacă mi-aş urma pornirile minţii mele, adăugând beţia la sete!” ,
20 pe acela Domnul nu va mai dori să-l ierte. Mânia şi gelozia Domnului se va aprinde împotriva lui. Toate blestemele scrise în Cartea aceasta vor veni peste el şi Domnul îi va şterge numele de sub cer.
21 El îl va despărţi de toate seminţiile lui Israel ca să-l nenorocească potrivit cu tot ce este scris în această Carte a Legii.
Deuteronomul, 29:18-21.

21 Jură-mi pe Domnul dar că nu îi vei stârpi pe urmaşii mei după mine şi că nu îmi vei şterge numele din familia tatălui meu.
Întâia carte a lui Samuel, 24:21.

4 Când femeia din Tekoa a ajuns la rege, a căzut cu faţa la pământ şi i s-a închinat. Ea i-a zis:
– Ajută-mă, o, rege.
5 – Ce necaz ai? a întrebat-o regele.
– Sunt o femeie văduvă, i-a răspuns femeia. Soţul meu a murit.
6 Slujitoarea ta mai avea doi fii care, într-o zi, se băteau pe câmp şi nu era nimeni acolo care să-i despartă, astfel că unul l-a lovit pe celălalt şi l-a omorât.
7 Acum, tot clanul s-a ridicat împotriva slujitoarei tale, spunându-i: „Predă-ni-l pe cel care şi-a ucis fratele, ca să-l omorâm, căci i-a luat viaţa fratelui său. Îl vom nimici şi pe moştenitor!“ Ei vor stinge astfel singurul cărbune care mi-a mai rămas, lăsându-l pe soţul meu fără nume şi fără moştenitor pe pământ.
A doua carte a lui Samuel, 14:4-7.

Prin urmare, o dată ce un cuplu conştientiza incapacitatea de a avea copii care să fie urmaşi și moştenitori, ei simţeau asupra lor o povară imensă, denumită chiar moarte.
Începutul capitolului 30 din cartea Genesa prezintă un dialog paradigmatic:

1 Când Rahela a văzut că ea nu i-a născut nici un copil lui Iacov, a invidiat-o pe sora sa şi i-a zis lui Iacov:
– Dă-mi copii, altfel voi muri!
2 Iacov s-a mâniat pe Rahela şi i-a răspuns:
– Sunt eu în locul lui Dumnezeu, Care te-a oprit să ai copii?
Genesa, 30:1,2.

Un cititor neavizat ar fi tentat să creadă că în Rahela se oploşiseră sentimente amestecate, de invidie pe sora ei cea fertilă, de oboseală pricinuită de aşteptarea de a avea copii, de mâhnire şi surescitare, un amalgam care o fac să reacţioneze exagerat şi disproporţionat şi să profereze ameninţări cu moartea, total nefundamentate în realitate. Totuşi, citind rândurile de mai sus prin lentilele culturii respective, aşa cum reiese din groaza indusă de ideea stingerii numelui şi ştergerea amintirii oamenilor din lume, înţelegem că nu este deloc o exagerare din partea ei.
Care erau „leacurile” la care recurgeau israeliţii din antichitate pentru a tămădui lipsa rodniciei? Acestea ar putea fi încadrate în patru categorii: spirituale, magice, legale. Le vom aborda pe rând.
În primul rând, existau „leacurile” spirituale. Raţionamentul era următorul: dacă sterilitatea era pedeapsa divină pentru un păcat, atunci soluţia trebuia să fie îndreptarea morală şi reparaţia acelui păcat.

Se întâmpla ca un cuplu steril să-şi petreacă o mare parte din timp examinând greşelile trecute ca să găsească printre ele un păcat nemăr¬turisit. Cu lacrimi în ochi, soţia se pocăia de toate păcatele ei con¬ştiente. Apoi soţul aducea o jertfă potrivită pentru ispăşirea oricărui păcat „inconştient” (Lev. 4:2). Sterilitatea devenea tema esenţială a ru¬găciunilor cuplului. Iată de exemplu cum L-a rugat Isaac pe Domnul să îngăduie soţiei lui să aibă un copil (Gen. 25:21). Ana a plâns înaintea Domnului şi I-a promis că dacă îi va da un fiu, îl va consacra în sluj¬ba Sa (l. Sam. l:ll).

Desigur, uneori Dumnezeu intervenea în mod miraculos, fapt care-l face pe psalmist să exclame:

4 Domnul este înălţat mai presus de toate neamurile, mai presus de ceruri este slava Lui.
5 Cine este ca Domnul, Dumnezeul nostru, Cel Ce tronează din înălţime
6 şi totuşi Se apleacă privind spre ceruri şi spre pământ?
7 El îl ridică din pulbere pe cel sărman şi îl înalţă din gunoi pe cel nevoiaş,
8 ca să-l aşeze la un loc cu cei de neam ales, cu cei de neam ales din poporul Său.
9 El îi dă celei sterpe o familie, face din ea o mamă veselă în mijlocul copiilor ei. Lăudaţi-L pe Domnul!
Psalmii, 113:4-9.

Comentând despre sterilitatea iniţială a Saraiei, Rebecăi şi Rahelei, cele trei matriarhe ale poporului Israel , conglăsuim şi noi în armonie cu o concluzie trasă în articolul „Barren, barrenness”:

Sterilitatea acestor mame ale naţiunii israelite este semnificativă prin faptul că, în cele din urmă, capacitatea de a zămisli copii este un semn al harului şi al favorii lui Dumnezeu faţă de poporul Său ales.

În aceeaşi sferă a spiritualităţii, dar printr-o închinare adusă altor zeităţi decât Yahveh, se încadrează şi cultul zeiţei sumeriene Inanna şi a lui Dumuzi, paredrul său, zeul-păstor, care ajunseseră să fie cunoscuţi sub numele de Iştar/Aştoreth/Astarteea, respectiv Tamuz. În conformitate cu cartea profetului Ieremia, 7:18 şi 44:17-19, unele evreice frământau aluat pentru turte, apoi aduceau libaţii de băutură şi ardeau tămâie înaintea „reginei cerului”, ca ofrande aduse zeiţei care cumula atributele dragostei sexuale, maternităţii şi fertilităţii, iar profetul Ezechiel menţionează despre bocirea ritualică în onoarea lui Tamuz.
În al doilea rând, cuplurile sterpe apelau la leacuri „magice”. În Genesa, 30:14-16, Rahela a cerut surorii sale Lea să-i dea mandragore, plante mici, perene, cu rădăcină şi boabe comestibile, dar existau şi alte plante sau poţiuni despre care se credea că favorizează fertilitatea.
Tot în categoria magică se situează şi utilizarea figurinelor de lut care reprezentau femei însărcinate: femeile sterile la păstrau în preajma lor şi le atingeau, nădăjduind că aceste gesturi le vor ajuta să rămână gravide, practicând, aşadar, un tip de magie pe care James George Frazer l-a denumit „magie simpatetică de tip homeopatic sau imitativ”. Unele dintre aceste figurine sau alte amulete care ar fi avut aceleaşi efecte au fost descoperite în urma săpăturilor arheologice moderne din Israel.
În al treilea rând, sterilitatea şi efectele sale pe plan social, o anume cvasi-ostracizare, puteau fi rezolvate prin apelarea la mijloace legale. Aceeaşi carte a primordiilor, Genesa, menţionează posibilitatea adoptării unei persoane mature (Genesa, 15:2), recurgerea la adopţia unui bebeluş preluat de la o mamă-surogat (Genesa, 16:1-4). Dacă după această adopţie cuplul reuşea să aibă un copil, acesta devenea „primul-născut”, iar cel adoptat trecea pe plan secund, după cum atestă şi relatarea din Genesa, 21:1-21 şi 25:5,6.
În cazurile când un bărbat murea fără un moştenitor, exista ibum, străvechea instituţie a leviratului:

5 Dacă fraţii locuiesc împreună, iar unul dintre ei moare fără să aibă copii, soţia celui mort să nu se mărite în afara familiei. Fratele soţului ei trebuie să intre la ea şi să se căsătorească cu ea, împlinindu-şi astfel datoria de cumnat faţă de aceasta.
6 Întâiul născut pe care ea îl va naşte, va purta numele celui mort pentru ca să nu i se piardă numele în Israel.
7 Dacă bărbatul acesta nu va dori să se căsătorească cu soţia fratelui lui, atunci ea să se ducă la cei din sfatul bătrânilor, la porţile cetăţii şi să le spună: „Cumnatul meu nu vrea să ridice numele fratelui său în Israel şi nu doreşte să-şi împlinească datoria de cumnat.”
8 Cei din sfatul bătrânilor cetăţii să-l cheme la ei şi să-i vorbească. Dacă el refuză în continuare să se căsătorească cu ea,
9 cumnata lui să se apropie de el înaintea sfatului bătrânilor, să-i scoată sandala din picior, să-l scuipe în faţă şi să-i spună: „Astfel se face bărbatului care nu vrea să ridice un moştenitor fratelui său.”
10 Familia lui va fi cunoscută în Israel ca „familia celui descălţat”.
Deuteronom, 25:5-10.

Şi, ca un caz final şi aparte, care viza fiicele lui Ţelofhad, s-a ajuns la un compromis „în care fiicele şi soţii lor au fost custozi temporari ai averilor casei părinteşti până când un nepot a putut moşteni oficial pământul lor (Num. 36:2-12; Ios. 17:3-6).”
Acest eseu s-a dorit o privire de ansamblu asupra sarcinii, naşterii şi sterilităţii în iudaismul vremurilor biblice, dar nădăjduim că am putut comunica şi o parte, cât de infimă, din aşteptările, speranţele şi bucuriile sau visurile destrămate şi mâhnirile familiilor trăitoare atunci şi acolo, pentru că, în definitiv, în toiul planurilor, a pregătirilor, a rânduielilor şi dincolo de acestea toate, palpita viaţa, cu bunele şi cu relele sale.

RELAŢII FAMILIALE ŞI COMUNITARE
ÎN IUDAISMUL VREMURILOR BIBLICE –
GENEALOGIILE

În eseul anterior am făcut o incursiune în iudaismul vremurilor biblice şi ne-am emoţionat asistând împreună la naşterea unui copil evreu. Acum vedem forfotind în jurul bebeluşului copii, tineri şi maturi, rude, vecini şi cunoştinţe; venirea pe lume a puiului de om ne prilejuieşte observaţia că bebeluşul evreu a intrat într-o constelaţie de relaţii, atât relaţii de familie cât şi comunitare, şi a fost amplasat şi amplasaţi cu fermitate în nişte cadre sociale, în contexte economice, politice, religioase şi aparţinând unui areal geografic. În acest eseu vom trata un singur aspect al acestor relaţii, şi anume genealogiile.
Poate că aici un cititor european postmodern ar face observaţia că genealogiile aparţin de relaţiile de familie, relaţii private, şi au prea puţin de-a face cu relaţiile comunitare, relaţii publice. Cititorul cu pricina ar comite o eroare: ar proiecta gândirea sa (în acest caz, europeană postmodernă) asupra unei gândiri care se manifesta într-un areal geografic şi cultural total diferit, precum şi într-o perioadă istorică demult apusă (în cazul acesta, gândirea semitică străveche). Or una ca aceasta pur şi simplu nu se poate face, fie şi datorită faptului că în societăţile tradiţionale, consemnările genealogice, orale şi scrise, posedau o importanţă extremă pentru definirea interacţiunilor sociale cotidiene. „Genealogiile, fie cele din Israel, Egipt, Mesopotamia, Fenicia sau Grecia nu sunt simple compilări de material tradiţional, ci sunt aserţiuni privitoare la identitate, teritoriu şi relaţii. Numele strămoşilor, ale aşezărilor şi grupurilor aveau pentru scriitorii antici o relevanţă specială, întrucât conexiunile lor genealogice defineau poziţia strămoşului, a aşezării sau a grupului în relaţie cu ceilalţi.” Înţelegem, acum că atunci când vorbim despre relaţiile familiale din iudaismul antic trebuie neapărat să le legăm de relaţiile comunitare, spiritul de familie şi cel de comunitate din iudaismul antic fiind foarte dezvoltat.
La ce ne referim şi la ce nu ne referim atunci când spunem că spiritul de familie şi cel de comunitate din iudaismul antic era foarte dezvoltat? Prin această declaraţie categorică înţelegem, mai întâi, că evreii erau familişti convinşi. Prin aceasta nu vrem să zicem numai că evreii ar fi fost foarte ataşaţi de soţii sau soţiile şi copiii cu care constituiau o familie nucleară. Nu, ci evreii erau ataşaţi de întreaga familie, adică de mişpachah, care înseamnă familia extinsă, întregul clan format din părinţi, bunici, unchi, mătuşi, verişori şi verişoare, precum şi afini. Dar mai mult, evreii ataşaţi de mişpachah nu erau ataşaţi în mod abstract de rudele care o alcătuiau, ci de rude ca oameni. Altfel spus, evreul de rând nu era îndrăgostit de abstracţiuni de genul genealogiilor şi a gradelor de rudenie existente între rudeniile sale, tribul sau seminţia din care proveneau acestea, ci de chestiuni concrete, cunoştea foarte bine şi istoriile personale ale rudelor sale, cu succesele şi eşecurile lor, chiar şi cu întâmplări picante. Într-o epocă în care lucrurile importante nu erau scrise, ci erau încredinţate memoriei, evreii putea povesti o oră întreagă despre ei şi rudele lor, fără a greşi sau a se repeta.
Prin secolul al XIX-lea, psihologia a a făcut „marea descoperire” că individul devinde „persoană” numai în cadrul relaţiilor interpersonale. Pe această linie de gândire, putem spune despre evrei că ei erau cât se poate de „personali”, adică erau persoane integrate, integrate în primul rând în familie, având multe rude, dar fiind şi amplasaţi cu fermitate în cadre sociale, în contexte economice, politice, religioase şi aparţinând unui areal geografic.
Dar oare ce nu înseamnă declaraţia categorică făcută mai sus, anume că la evrei spiritul de familie şi comunitate era foarte dezvoltat? Printre altele, nu înseamnă că într-o familie extinsă, şi chiar şi într-o comunitate sătească, ar fi existat conceptul de viaţă privată sau intimitate, drag modernilor: în comunitatea familială şi comunitară toţi ştiau totul despre toţi. Din punct de vedere moral, evreul trăitor în antichitate nu avea cum să-şi ascundă păcatele… iar din punct de vedere social, el nu avea cum să-şi exagereze meritele sau să-şi camufleze lipsurile. Evreul integrat era transparent şi, desigur, vulnerabil. Viaţa sa depindea de viaţa comunităţii, dar relaţia era bilaterală, pentru că şi viaţa comunităţii depindea de viaţa fiecărei persoane. Evreul nu se gândeau la sine ca la un individ singular şi nu avea cum să trăiască astfel, ci el era un organ într-un trup, având locul, rolul şi funcţia sa, mai mare sau mai mică, dar importantă pentru întregul corp. Ochiul nu putea zice mâinii: „N-am trebuinţă de tine”, şi nici capul nu putea zice picioarelor: „N-am trebuinţă de voi.”
Înzestraţi cu aceste cunoştinţe preliminare, putem purcede la drumul cunoaşterii genealogiilor şi al semnificaţiilor lor, privindu-le prin ochii evreilor trăitori în vremurile biblice.

Genealogiile, ca etimologie şi obiect de studiu
În primul rând, pentru a discuta despre genealogii în general, şi despre genealogiile din iudaismul vremurilor biblice în special, trebuie să definim ce semnifică noţiunea „genealogie”. Acest termen provine din două cuvinte greceşti, genos, care înseamnă „generaţie”, şi logos, „cuvânt, învăţătură, ştiinţă” şi înseamnă „urmărirea sistematică a filiației existente între membrii unei familii (marcante), făcută pentru a stabili originea și gradul lor de înrudire.”
În al doilea rând, genealogiile sunt studiate de către specialiştii câtorva discipline: de către antropologi culturali, pentru care sistemul de înrudiri are o mare valoare; de către cercetători ai sacrului (rabini, teologi etc.); dar mai ales de către istorici, care consideră discursul despre genealogie ca făcând parte din disciplinele auxiliare ale istoriei. Uneori, istoricii au de întocmit filiaţii şi legături pentru familii importante, nobiliare sau chiar domnitoare, şi atunci se apleacă asupra genealogiilor cu interes. Persoanele care stabilesc genealogii adună tradiţii orale, apelează la consemnări istorice, registre de familie sau chiar analize genetice şi, adeseori, îşi etalează descoperirile în formă de tabele („arbori genealogici”) sau le consemnează în formă narativă. O genealogie se poate cerceta analitic, metodă care se finalizează prin elaborarea unui tabel al ascendenţilor, sau sintetic, metodă care, finalmente, va prezenta tabelul descendenţilor.
Pentru a clarifica sintagma „tabelul ascendenţilor”, precizăm că acesta este un tabel care constă dintr-o listă a persoanelor care se înrudesc, pornindu-se de la un individ considerat rezultatul evoluției unei familii și urmărindu-i pe toți antecesorii săi. Tabelul se compune pe baze strict matematice și evoluează în progresie geometrică prin puterile succesive ale lui doi .
Tabelul descendenţilor, pe de altă parte, reprezintă o listă a persoanelor care se înrudesc, pornindu-se de la un individ și urmărindu-se toți descendenții săi. Acest tabel al descendenților diferă de cel al ascendenților prin faptul că nu este guvernat de o lege matematică, dar și numărul urmașilor din fiecare generație crește în progresie geometrică.

Apariţia discursului genealogic
Când a apărut discursul despre familie şi înrudire? Întrebarea nu este deloc retorică, ci îşi are importanţa sa, dar răspunsul nu poate fi dat cu precizie, ci poate fi doar încadrat într-o epocă, cea demult apusă a preistoriei, în care societatea umană era formată din clanuri care aveau un strămoş comun din care descindeau şi, în consecinţă, necesita cunoaşterea descendenţei fiecărui individ şi gradul de înrudire cu ceilalţi membri ai clanului. Pentru a substanţia această afirmaţie, facem referire la Listele regilor sumerieni , care încep în felul următor:

Când regalitatea a fost coborâtă din Cer,
Regalitatea a fost coborâtă în Eridu(g).
În Eridu, Alulim a devenit rege;
El a domnit timp de 8 sars .
Alalĝar a domnit timp de 10 sars .
Doi regi;
Ei au domnit timp de 18 sars .
Apoi Eridu a căzut,
Iar regalitatea a fost dusă în Bad-tibira.
Stihul 39 încheie: „În cinci cetăţi, opt regi. Ei au domnit timp de 67 de sars . Apoi a venit potopul.”
Pentru cercetătorii care studiază evoluţia gândirii de la stadiul de mythos la cel de logos, acest text este util pentru că decelează această trecere, vorbind despre nişte domnii fabulos de lungi ale unor regi (faza mitică), care s-au exercitat în aşezări concrete (Eridu, Bad-Tibira) şi s-au terminat din cauza unui potop (faza logică). Altfel spus, cercetătorii în cauză au în faţă un text mitic care se metamorfozează într-unul cronografic.
Pentru studiul de faţă, însă, textul este relevant datorită unui eveniment, fie el şi catastrofal: potopul, indiferent de anvergura sa, reprezenta pentru contemporanii săi un reper temporal. Această afirmaţie este semnificativă pentru genealogii, întrucât atunci când se povestea despre diferiţii membri ai familiei, uneori naratorii îşi relaţionau rudele la anumite evenimente cărora le fuseseră contemporani şi care nu numai că făceau parte din istoria personală a membrilor respectivi, dar şi ajutau la încadrarea lor temporală în realitatea istorică concretă şi generală şi fusese conservată de memoria socială.
După preistorie şi faza textelor mitice şi cronografice, următorul pas important în istoria discursului despre familie şi înrudire apare în lumea elenistă: „genealogiştii” – dacă i-am putea denumi astfel – elenişti ne-au lăsat materiale istoriografice.

Evreii şi genealogiile vremurilor biblice
Evreii, un popor semit, nu se raportau la genealogii într-o manieră diferită de sumerieni, un popor probabil hamit, ci şi ei relaţionau unii membri ai familiei şi istoria personală a acestora la unele evenimente încadrate temporal, fapt care poate fi sesizat uşor din câteva versete care fac parte din discursul biblic din perioada pre-avrahamică:

Adam a cunoscut-o din nou pe soţia sa. Aceasta a născut un fiu pe care l-a numit Set , zicând: „Dumnezeu mi-a dăruit un alt urmaş în locul lui Abel, întrucât el a fost omorât de Cain.“
Genesa, 4:25.

Aşadar, naşterea şi numirea lui Set este raportată la un eveniment care avusese loc într-un cadru temporal, şi pe care contextul îl plasează ca având loc în Genesa, 4:8. Sau, un pasaj şi mai elocvent:

Lui Eber i s-au născut doi fii: numele unuia era Peleg , pentru că în timpul vieţii lui a fost împărţit pământul, iar numele fratelui său era Ioktan.
Genesa, 10:25.

Pentru tema acestui eseu nu contează să ştim precis despre ce împărţire a pământului este vorba, dacă Pământul s-a divizat în continente sau dacă pământul a fost împărţit oamenilor în ghivece, pentru a-şi sădi flori în ele, citatul doar substanţiază afirmaţia noastră făcută mai sus vizavi de istoria personală, care uneori, în naraţiunea genealogică, inserează evenimente pentru a le ancora mai bine în realitatea istorică concretă şi generală.
Încă din prima carte a Bibliei, Genesa, se vede imediat interesul sporit al evreilor faţă de genealogii, generaţii şi liste în general, dragostea pentru sistematizare. Este suficient aici să amintim de termenul tol(e)dot şi ocurenţele sale. Numai în această primă carte termenul tol(e)dot, care provine din verbul yalad, „a zămisli, a da naştere”, apare de unsprezece ori , a cărui traducere se face destul de greoi, putându-se tălmăci drept „naşteri/ generări/ generaţii”.
Acest interes sporit pe care evreii îl aveau faţă de genealogii răzbate şi din faptul că în această primă carte a Bibliei au fost consemnate liste genealogice care nu vorbeau numai despre Avraham, patriarhul întemeietor de etnie , ci despre ascendenţii săi, de la Adam până la Noe , descendenţii lui Noe şi stirpea de la Şem la Avraham .
Regele David îşi putea trasa obârşia nu numai până la Pereţ, fiul lui Yehudah (Rut, 4:18-22) ci, implicit, până la Adam, iar primele nouă capitole din Cartea întâi a cronicilor conţine o listă detaliată de oameni, de la Adam şi până la cei trăitori în vremurile regelui Saul (cca. 1.000 î.e.n.).

Scopurile narării genealogiilor
Mai sus scriam că la naştere, bebeluşul evreu era deja amplasat ferm într-o constelaţie de relaţii familiale, sociale, economice, politice, religioase, şi aparţinea unui areal geografic. Acestă situaţie dată nu era suficientă în sine însăşi, ci, în timp ce creştea, copilul trebuia să ajungă să cunoască toate acestea, îndeosebi să-şi cunoască rudele cu care constituia mişpachah (familia), să cunoască despre ele, adică despre gradul de rudenie şi trecutul lor şi trebuia să fie capabil să redea aceste lucruri în funcţie de dorinţa de a împlini anumite scopuri care apăreau în viaţă. Astfel, un ins evreu putea reda o genealogie lineară sau una segmentară, conform trebuinţelor sale de moment.
De exemplu, dacă el îşi afirma legitimitatea la o funcţie sau o poziţie socială, adică îşi revendica un drept anume, evreul se identifica social declarându-şi genealogia, fie cea ascendentă, care-l plasa la începutul înşiruirii spiţei sale, după care-şi menţiona tatăl, bunicul, străbunicul etc. (fie paterni, fie materni), fie amintea despre strămoşul care obţinuse primul privilegiul sau dreptul revendicat şi apoi cobora linear, din genereaţie în generaţie, până ajungea la sine.
Genealogiile segmentare, pe de altă parte, stabileau relaţii între diferiţi inşi sau grupuri, clanuri.
Care ar fi diferenţele dintre genealogiile lineare şi cele segmentare? Le vom trece în revistă prin intermediul unui pasaj:

Genealogiile lineare enumeră nume care conectează un individ la o rudă specifică dintr-o generaţie anterioară. În timp ce adâncimea genealogiilor lineare poate varia, lăţimea lor rămâne limitată la o persoană per generaţie. O genealogie segmentară are atât lăţime generaţională – mai mult de o persoană per generaţie – cât şi adâncime. O genealogie segmentară descrie relaţiile atât din cadrul unei generaţii specifice (adică, între fraţi, surori şi chiar şi verişori), cât şi de la o generaţie la alta (de exemplu, mamă-fiică). Genealogiile segmentare compun ceea ce cultura occidentală denumeşte „arbore genealogic”. (…) Distincţia dintre o genealogie lineară şi una segmentară nu trebuie împinsă la extreme: ambele pot apărea – şi chiar apar – în cadrul unor liste genealogice extinse. Când are loc aceasta, tranziţia de la o genealogie lineară la una segmentară (şi vice-versa) înseamnă semnificaţia relativă a unei generaţii particulare, sau lipsa semnificaţiei sale.

După clarificările din citatul de mai sus merită să accentuăm încă o dată că naratorii nu aduceau în discuţie toate rudele, ci numai cele semnificative pentru ţelul lor. Membrii familiei insignifianţi pentru scopul narării unei genealogii nu erau amintiţi, iar uneori erau trecuţi sub tăcere şi membrii care prejudiciaseră şi ruşinaseră imaginea familiei. Aceste omisiuni nu erau considerate ca fiind vreo problemă.
Având ca scop o anumită legitimitate, genealogiile aduceau în discuţie nu numai relaţii de rudenie, ci şi statuturi şi relaţii sociale, economice, religioase şi politice, precum şi locuri geografice.
În ceea ce priveşte menţionarea femeilor în relatările genealogice orale: într-o societate patriarhală, femeile erau excluse din asemenea relatări. Dacă totuşi, ocazional, erau menţionate, femeile respective erau menţionate doar pentru a împlini anumite scopuri, cum ar fi împlinirea unor trebuinţe narative sau/şi ilustrarea unor învăţături morale concrete (Genesa, 11:29-31; Exodul, 6:23,25).

Funcţiile genealogiilor
Care erau funcţiile genealogiilor? Ele sunt multiple şi variate:
 Genealogiile demonstrau unitatea tuturor popoarelor (Genesa, cap. 10);
 Genealogiile demonstrau relaţiile şi distincţiile dintre poporul evreu şi celelalte populaţii (Genesa, cap. 10);
 Genealogiile demonstrau unitatea şi coeziunea israeliţilor (Exodul, 1:1-5);
 Genealogiile construiau o punte istorică ce lega Israelul în perioadele istorice pentru care avea disponibile puţine naraţiuni (I Cronici, 1-9);
 Genealogiile asigurau un sentiment de continuitate naţională şi unitate în perioade de disperare naţională (I Cronici, cap. 5);
 Genealogiile descriau funcţii militare (Numeri, 1:5-16);
 Genealogiile îndrituiau o persoană sau un grup la o funcţie (I Cronici, 6; 24-26).
Privind genealogiile din punct de vedere teologic, am mai putea adăuga şi funcţia de a fi un „semn”, un indicator care arată înaintarea istoriei spre ţelul lui Dumnezeu (Genesa, capitolele 4, 5, 11:11:10-32; I Cronici, 1-9).
Nici acest eseu nu s-a dorit a fi exhaustiv , ci doar o privire de ansamblu asupra genealogiilor care, din câte s-a putut observa, circumscriau bebeluşul evreu într-o constelaţie de relaţii familiale şi comunitare, îl amplasau cu fermitate în nişte cadre sociale, în contexte economice, politice, religioase şi-l făceau să aparţină unui areal geografic.

BIBLIOGRAFIE:

TRADUCERI ALE BIBLIEI:
Biblia sau Sfânta Scriptură a Vechiului şi Noului Testament, versiunea „Noua Traducere Română” (NTR), disponibilă pe http://www.bibleserver.com, editată de International Bible Society.
Biblia sau Sfânta Scriptură a Vechiului şi Noului Testament, versiunea Dumitru Cornilescu, 1923, disponibilă pe http://www.ebible.ro/biblia/romana-diacritice/cornilescu

ARTICOLE:
Articolele „Barren, barrenness”, „Birth”, „Birthstool”, „Genealogy”, „Mandrake” în Holman Bible Dictionary, Trent Butler (gen. ed.), Holman Bible Publishers, Nashville, Tennessee, USA, 1991.
Articolele „Barren”, „Genealogy”, „Mandrake” în New Illustrated Bible Dictionary, Ronald F. Youngblood (gen. ed.), Thomas Nelson Publishers, USA, 1995.
Articolele „Family Relationships”, de Victor H. Matthews; „Genealogies”, de J.W. Wright, în Dictionary of the Old Testament: Pentateuch, T. Desmond Alexander & David W. Baker (eds.), InterVarsity Press, Downers Grove, Illinois, USA, Leicester, England, 2003.
Articolele „Naştere”, „Nume” şi „Sterilitate” în Dicţionar enciclopedic de iudaism, edit. Hasefer, Bucureşti, 2000, trad. V. Prager, C. Litman, Ţ. Goldstein.

CĂRȚI:
Frazer, James George, Creanga de aur, vol. I, edit. Minerva, Bucureşti, 1980, Prefaţă, Tabel cronologic şi traducere de Octavian Nistor, note de Gabriela Duda.
Gower, Ralph, The New Manners and Customs of Bible Times, Moody Press, Chicago, Illinois, USA, 1987.
Schauss, Hayyim, The Lifetime of a Jew throughout the Ages of Jewish History.
Tenney, M.C., Packer, J.I., White, W., Viaţa cotidiană în vremurile biblice, edit. Agape, Făgăraş, 1997, trad. O. Cosma.

DICȚIONARE:
*** Dicţionar enciclopedic de iudaism, edit. Hasefer, Bucureşti, 2000, trad. V. Prager, C. Litman, Ţ. Goldstein.
*** Dictionary of the Old Testament: Pentateuch, T. Desmond Alexander & David W. Baker (eds.), InterVarsity Press, Downers Grove, Illinois, USA, Leicester, England, 2003.
*** Holman Bible Dictionary, Trent Butler (gen. ed.), Holman Bible Publishers, Nashville, Tennessee, USA, 1991.
*** New Illustrated Bible Dictionary, Ronald F. Youngblood (gen. ed.), Thomas Nelson Publishers, USA, 1995.
*** The International Standard Bible Encyclopedia, James Orr (ed.), Grand Rapids, Eerdmans, SUA, 1930.
SITOGRAFIE:

http://dexonline.ro/definitie/genealogie
http://en.wikipedia.org/wiki/Sumerian_king_list
http://etcsl.orinst.ox.ac.uk/cgi-bin/etcsl.cgi?text=t.2.1.1#
http://ro.bibleserver.com/text/NTR
http://ro.wikipedia.org/wiki/Genealogie
http://ro.wikipedia.org/wiki/Tabla_ascendenţilor
http://ro.wikipedia.org/wiki/Tabla_descendenţilor
http://www.annetteimhausen.com/handouts/Vorlesung-Handout-3.pdf
http://www.bibleserver.com
http://www.ebible.ro/biblia/romana-diacritice/cornilescu

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: