Sambatari

ADUNĂRILE DE „SÂMBĂTARI”,
LA CONFLUENŢA DINTRE ECLESIOLOGIA BIBLICĂ
ŞI SOCIOLOGIA RELIGIEI

În urmă cu ceva timp, am cunoscut câteva grupări exotice de credincioşi care nu s-au constituit într-un cult sau o confesiune, ci fac parte dintr-o mişcare religioasă, auto-intitulată vremelnic şi generic „sâmbătari”. Această lucrare nu va prezenta „Mişcarea sâmbătarilor” dintr-o perspectivă panoramică, ci se va mulţumi să puncteze momente din istoria sa, să semnaleze câteva eforturi organizatorice de-ale liderilor săi şi să reliefeze câteva dileme inerente oricăror acţiuni de această amploare.
În ceea ce priveşte istoria acestei Mişcări, membrii săi afirmă că Dumnezeu a generat această lucrare în urmă cu aproximativ 70 de ani, lucrare care a avut o fază de pruncie duhovnicească, inevitabilă oricărui început, iar apoi a trăit o „copilărie” spirituală în care s-a făcut misiune cu dăruire şi jertfă de sine, o copilărie din care n-au lipsit persecuţiile de felurite tipuri, exercitate asupra lor fie de către autorităţi, fie din partea altor confesiuni.
Pe măsură ce pionierii „sâmbătari”, denumiţi cu afecţiune „bătrânii”, împărtăşeau şi altora descoperirile la care ajunseseră personal, tot mai mulţi oameni, în imensa lor majoritate atraşi din alte culte evanghelice, erau convinşi de elementele centrale şi particulare ale „sâmbătarilor”, iar comunităţile de credinţă existente se consolidau, eventual zămisleau altele şi aveau relaţii fraterne.
Aşa a venit în fiinţă ceea ce în limbaj sociologic se numeşte „Mişcare religioasă”, un sistem reţelar, cu puncte nodale, cu calităţile şi cu limitările sale.
Nivelul duhovnicesc la care se află actualmente această „Mişcare” este unul adolescentin; fac această afirmaţie bazându-mă pe mai multe elemente, dar în această lucrare voi dezbate doar unul: per ansamblu, „Mişcarea” traversează o criză identitară. Unii din liderii săi sunt conştienţi de aceasta şi depun eforturi pentru a-şi defini identitatea pe planurile biblic, teologic, religios şi social.
Eforturile depuse de unii lideri „sâmbătari” pentru a-şi defini identitatea din punctul de vedere biblic vizează întocmirea şi elaborarea unui Crez care să le confere identitatea biblică dorită.
În ceea ce priveşte clarificarea identităţii lor teologice, „sâmbătarii” întâmpină probleme serioase, din mai multe motive pe care le enumerăm aici, dar nu într-o ordine ierarhică: unii dintre liderii „sâmbătarilor” pretind că învăţăturile şi practicile lor provin direct de la Iisus Hristos şi de la apostolii Săi; nu mai este nevoie să spunem că aceasta este o pretenţie dogmatică sufocantă şi, în plus, mai este şi unul dintre semnele distinctive ale sectelor religioase; în plus, ei nu pot prezenta o istorie a Mişcării care să-i lege de Hristos şi de apostoli, ci admit că au început să fiinţeze doar în urmă cu 70 de ani; un alt obstacol în faţa clarificării identităţii teologice este faptul că credincioşii acestor comunităţi nu şi-au stabilit principii clare de exegeză biblică, deci nu au stabilit clar relaţiile dintre Vechiul Testament şi Noul Testament, nu au diferenţiat clar între textele biblice ilustrative şi cele normative, nu au prescris gesturile şi formele ritualice de săvârşit la evenimente, ocazii, etc. De asemenea, comunităţile de „sâmbătari” încă nu au un statut de organizare internă unanim acceptat.
În ceea ce priveşte identitatea religioasă, eu văd aceasta ca având două coordonate: cea intrinsecă şi cea relaţională, a raporturilor lor cu alte confesiuni şi religii. Pentru stabilirea identităţii religioase intrinseci, liderii comunităţilor de „sâmbătari” vor trebui să-şi lămurească noţiuni de genul „mişcare religioasă”, „sectă”, „denominaţie”, „confesiune”, „cult”, „religie”, „biserică”, şi să afirme clar spre ce formă anume se îndreaptă. (Unul dintre lideri spunea, la un moment dat, despre constituirea comunităţilor într-o „grupare”, dar formularea este total eronată. E mai probabil că ceea ce încerca să spună persoana în cauză este „uniune” sau „alianţă”.)
În privinţa raporturilor lor cu alte confesiuni şi religii, percepţia mea este aceea că, în genere, „sâmbătarii” acţionează prin delimitări: „ne închinăm sâmbăta, dar nu suntem adventişti, pentru că noi respectăm şi Sărbătorile din Levitic 23”; „(unii dintre noi) vorbim în limbi şi credem în harismele Duhului Sfânt, dar nu suntem penticostali”; (mulți dintre) noi credem că Numele lui Dumnezeu este YHWH, dar nu suntem Martori de-ai lui Iehova sau milenişti/ russeliţi”; „noi ne închinăm în sabat ca mesianicii, respectăm sărbătorile la fel ca ei, mâncăm kosher, dar ne raportăm diferit de ei la cultura şi civilizaţia evreiască”, etc. (Printre altele, ei nu au căzut de-acord asupra răspunsului la întrebarea dacă ceilalţi neoprotestanţi, baptişti, penticostali, adventişti, iehovişti, etc. pot fi denumiţi confraţi de-ai lor sau nu.)
În privinţa ultimului plan pe care se manifestă criza identitară, cel social, adică al raportării la societatea laică, acesta este alimentat cu necunoscutele provenite din faptul că celelalte faţete constituind identitatea, adică cea biblică, teologică şi religioasă nu au primit încă răspunsuri pertinente. Privind panoramic, „sâmbătarii” nu şi-au articulat foarte bine tensiunea dinamică „Hristos – lume” şi nici relaţia „Evanghelie – cultura română”.
Actualmente, unii lideri de-ai credincioşilor „sâmbătari” consideră că au o misiune duhovnicească delicată constând din împlinirea mai multor obiective, dintre care menționăm doar două: unul ar viza nevoia de a-şi defini identitatea; un alt obiectiv vizat, provenit în urma truismului că unirea face puterea şi deschide posibilităţi imense de slujire, este acela că acestor comunităţi de credinţă le-ar fi benefică unirea lor, dar nu într-un cult, ci într-o alianţă sau uniune. Însă înainte de continuarea drumeţiei spre închegarea comunităţilor într-o uniune, liderilor le-ar fi util un popas în timpul căruia şi-ar formula clar întrebările lăuntrice şi ar încerca să dea nişte răspunsuri orientative, a căror valabilitate să dăinuiască măcar o generaţie.
În ceea ce mă priveşte, în această lucrare ridic şi eu nişte întrebări, dar le adresez din punctul de vedere al sociologiei religiei, vizând eclesiologia Mişcării „sâmbătarilor”, învăţătura lor despre biserică. Altfel spus, voi prezenta ceea ce spune sociologia religiilor despre elementele constitutive ale unei biserici, privite din punctul de vedere al sociologiei religiei:

I. Mai întâi, pentru ca o grupare de credincioşi să fie considerată o comunitate de credinţă, adică Adunare sau Biserică, ea trebuie să aibă o SURSĂ DE AUTORITATE. În Bisericile istorice, tradiţionale (ortodoxe, catolice, coptă, etc) sursa de autoritate este dublă: Sfânta Tradiţie şi Sfânta Scriptură. Pe de-altă parte, bisericile protestante şi evanghelice sunt logocentrice, adică în mijlocul lor tronează, teoretic, DOAR Scriptura (principiul Sola Scriptura), pe care o recunosc ca având autoritatea finală în chestiuni de credinţă şi conduită.
Întrebări: vor recunoaşte „sâmbătarii” canonul celor 66 de cărţi ale Sfintei Scripturi aşa cum este ea acum, sau vor scoate unele versete afară din ea (I Ioan 5:7 sau Matei 28:19, etc)? Cum vor alege ei să se relaţioneze la cărţile apocrife – şi, eventual, la o carte pseudoepigrafă, Cartea lui Enoh? Le vor integra, cumva, în canon?
II. Textul autoritar al Sfintei Scripturi revelează învăţături fundamentale neschimbătoare, care trebuie crezute în vederea dobândirii mântuirii. Textul autoritar emană dogme care alcătuiesc un CREZ AUTORITAR.
Pentru o comunitate de credinţă, un Crez este ceea ce este Constituţia pentru un stat de drept; el trebuie să precizeze concis doctrinele fundamentale privitoare la Biblie, la Dumnezeu, la creaţie, la om, la păcat, la mântuirea omului, la Biserică, la lucrurile viitoare. (În imensa majoritate a Crezurilor existente în această lume a fost neglijată israelologia, adică poziţia şi funcţia poporului Israel.) Întrebarea care se ridică aici este, clar, cum va fi formulat Crezul „sâmbătarilor”?
III. Textul autoritar care emană un Crez autoritar prevede obligatoriu şi o STRUCTURĂ DE AUTORITATE. În Bisericile tradiţionale există ierarhia în trei trepte, diaconi, preoţi şi episcopi, iar bisericile protestante şi evanghelice agreează fie instituţia preoţiei, fie a pastoraţiei, a presbiteriatului, a diaconatului, iar în unele cazuri există doar conducători de adunare.
Cum va arăta structura de autoritate consacrată în comunităţile de credinţă ale „sâmbătarilor”? Care este modul în care sunt învestiţi sau hirotoniţi slujitorii, care este perioada pentru care slujesc, cum şi în ce moduri pot fi aceştia debarcaţi? Vor recunoaşte liderii „sâmbătarilor” necesitatea existenţei unui comitet de supraveghere a doctrinei împotriva erorilor şi a ereziilor? Acestea trebuie prevăzute într-un cadru legislativ de drept canonic, despre care vom vorbi mai jos.
IV. În al patrulea rând, o comunitate de credinţă are RÂNDUIELI SFINTE. După cum se cunoaşte îndeobşte, tradiţionaliştii au şapte rânduieli pe care le denumesc taine sau sacramente. Evanghelicii au măcar două ACTE DE CULT, Botezul şi Cina/Împărtăşirea/Euharistia. Un punct foarte sensibil pentru „sâmbătari”, dar pe care, volens-nolens, ei trebuie să-l abordeze cu seriozitate, să-şi definească termenii, să precizeze numărul acestor rânduieli sfinte şi modalităţile în care se săvârşesc.
V. În al cincilea rând, pe lângă Crez sau măcar nişte Principii/Articole de credinţă (sau chiar o Marturisire de credinţă în toată regula), este necesar să existe şi un cadru legislativ intra-bisericesc, DREPTUL CANONIC. El poate fi denumit Legământ intra-comunitar, sau Regulament de ordine interioară, şi prevede prin stipulare şi interdicţie ceea ce Crezul, Constituţia Comunităţii, doar a punctat pe scurt, adăugând legi despre bunurile adunării, despre slujitori, despre principiile generale de disciplinare (gen mustrare, recuperare, excomunicare, etc.). Cum va arăta acesta în cadrul comunităţilor de „sâmbătari”? De exemplu, care sunt relaţiile biblice care se pot stabili între comunităţi de credinţă asemănătoare? În cadrul unei alianţe sau uniuni de comunităţi religioase, unde se termină autonomia fiecăreia şi unde începe autoritatea altora? Ce ţeluri îşi stabilesc ele în comun şi care sunt modalităţile de atingere a acestor ţeluri?

VI. În sfârşit, orice comunitate de credinţă trebuie să aibă şi o METODOLOGIE DE PERPETUARE A LUCRĂRII SFINTE. Cum se face evanghelizarea? Care sunt Lecţiunile care se predau la Cateheză, adică învăţăturile cruciale ale credinţei?… Ce viziune liturgică sau de slujire are comunitatea? Cum îşi propune să ajungă la împlinire viziunii sale?…
VII. Un ultim punct, al şaptelea, este, probabil, cel mai complex, fiind purtătorul unei valenţe duble: după ce-şi vor fi afirmat identitatea biblică şi teologică, confraţii „sâmbătari” vor avea de dat UN RĂSPUNS ALTOR BISERICI (Cum se relaţionează „sâmbătarii” la alte confesiuni creştine?…) ŞI UN RĂSPUNS LUMII (Care cred „sâmbătarii” că este relaţia Hristos – lume sau Evanghelie – cultura română?…) Or acest lucru este, după părerea mea, o piatră de încercare de dimensiuni majore: neavând o identitate structurată şi coerentă, „sâmbătarii” nu sunt relevanţi pentru cultura şi civilizaţia românească în general, şi nici măcar pentru peisajul evanghelic în special.

În cazul în care „sâmbătarii” nu-şi vor rezolva aceste puncte şubrede, implicaţiile ar fi nefaste pentru ei şi pe planuri multiple.

Şi o ultimă chestiune, legată de sociologia religiilor doar tangenţial: mă refer la conceptele de autoritate şi leadership, ştiinţa şi arta conducerii. Pe vremuri, Max Weber făcea o distincţie între trei tipuri de autoritate legitimă: autoritatea legală (de gen birocratic, statal); autoritatea tradiţională (patriarhat, feudalism) şi autoritatea carismatică (în cadrul familiilor extinse sau a mişcărilor religioase). El însuşi recunoştea faptul că nu există „tipuri ideale”, adică pure, de legitimitate a autorităţii, ci cele trei expuse de el se întrepătrund, chiar dacă majoritar este doar unul dintre ele.
Aducând lucrurile în sfera analizei de faţă, trebuie să spunem că atunci când „sâmbătarii” vor trece de la forma relaţiilor de părtăşie inter-bisericeşti la forma organizatorică pe care o presupune o alianţă de biserici egale între ele, vor avea o sarcină deosebit de dificilă: aceea de a găsi un bărbat care să aibă carisma, pregătirea teologică, experienţa pastorală şi viziunea de ansamblu absolut trebuincioase funcţiei de preşedinte a alianţei nou-constituite. Iar rolul de interfaţă, de om care reprezintă alianţa respectivă în faţa altor confesiuni religioase şi în faţa societăţii laice, de-sacralizate, împlinind cerinţele punctului VII de mai sus, va fi nu doar greu, ci extrem de greu. În sfârşit, chiar dacă ar găsi un asemenea bărbat deosebit de capabil, va fi destul de greu să-l voteze şi să-i accepte conducerea, date fiind presiunile politice eclesiale existente și opintirile unor grupuri de interese, venite inclusiv din străinătate.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: